Credeam că sunt pregătită să fiu mama, aveam deja cățel și știam cum e sa fii responsabil. Ei bine, nu. Nu am fost pregătită. Pe lângă alăptare, care mi-a pus probleme, hormonii m-au dat efectiv pe spate.
Nu ne naștem mame, nu m-am simțit mama de cum am născut si sinceră să fiu și acum, dupa 7 luni, nu sunt întotdeauna sigura că e a mea, doar că seamănă izbitor de bine cu tatăl său, deci e a noastra. :) Plus că născând într-o maternitate particulara, șansele să fie confundat copilul sunt mici.:D
Dragostea nu vine imediat cum apare bebelușul, ea se construiește în timp. Nici măcar nu o visam în primele luni, inca nu făcea parte din lumea mea. Să nu mai zic că de curând mi-am dat seama că nici eu nu am fost prezentă în primele luni, deși stăteam efectiv doar cu ea. Da, eram pe pilot automat si vad poze de atunci( pt că hei, noroc cu telefoanele) și efectiv nu am fost acolo.
Nici depresia post-partum și nici baby blues-ul nu te întreabă înainte daca esti pregătită să le ai, le-am avut, sper că m-am lecuit atunci când am recunoscut că le am.
In fine, să zicem că ne-am descurcat onorabil singuri, să zicem că am reușit să gestionam situația cu toate bubele, cu toate traumele noastre, până acum, desi cred că am avut un noroc fantastic de un copil foarte sănătos la cate greseli am făcut sau poate sunt ei mult mai rezistenți decât par.
Din păcate am fost o mama groaznica in prima perioada, precum și o partenera oribila, dar am avut un mare noroc cu partenerul meu, cu tatăl copilului. Mi-a fost și îmi este de ajutor si este atat partener, cât și confident, cât și tata prezent la fiecare moment din viața copilului. Pot sa zic că îi sunt recunoscătoare Universului că l-am întâlnit. Sper sa zic la fel și peste 10 ani, și peste 20 , si peste 50-60 și cât om mai fi pe Pământul asta :)
Comments
Post a Comment