De-a râsul-plansul, așa sunt meșterii

În urma cu mai bine de 10 ani mama a plecat în Belgia. Vreo 3 ani am bântuit și eu pe acolo, insa m-am întors în țară, decizie pe care uneori o regret, alteori nu. Apartamentul în care am copilărit a rămas nevândut, deși s-au perindat multe persoane prin el (întotdeauna rude sau prieteni) și multe amintiri au dispărut ca prin minune, deși erau puse la păstrare în balcon. Pare-se ca au încurcat persoanele care au stat acolo gratuit sau aproape gratuit, ca doar nah, orice fapta buna rămâne nepedepsită.

Anul acesta ne-am hotărât sa îl renovăm pentru noi, sa avem unde merge vara la mare. Nici asta nu știu dacă e o decizie buna sau proasta la cât de mizerabila e apa marii de la noi și plaja. Nu, nu din vina ei, ci din vina muritorilor de rând. În fine, hai ca punem gresie, schimbam gresie, găsește mama om, nu mai răspunde la telefon după o luna în care am stat sa îl așteptăm să se prezinte. Bun, asa sunt meșterii, mor după vorba asta care cred ca ar trebui sa te facă sa te simți mai confortabil cu faptul ca cineva își bate joc de tine. 

Hai ca găsește mama un al-2-lea meșter. Toate bune și frumoase, pe un apartament de 50 de mp cu o baie mititica și o bucătărie de bloc comunist a cerut 4000 de lei( nu, nu, nu punem gresie în toți cei 50 de mp). A acceptat mama fericita că în sfârșit vrea cineva sa ii pună gresia, deși i-au cazut bietei plombele la ce suma a cerut. Până la urmă la insistențele prietenilor a cautat în continuare și se pare ca a găsit pe altcineva. Iete întâmplarea asta mi-a amintit de o alta, ca e bun și ADHD-ul la ceva. Pe vremea când eram emigrant și am venit în țară sa dau de carnet, unchiul meu a vrut sa ma ajute cu o șpagă data unui domn fără să i-o ceara cineva. În inocenta mea credeam ca vrea sa ma ajute ca deh, sunt prima nepoata, el a lucrat pe la Jandarmerie și ma gândeam ca poate pune o vorba buna, total greșit. Si m-am trezit eu așa în mașina unui domn care chipurile ma putea ajuta contra unei sume frumușele să iau râvnitul carnet. Am refuzat respectuos, ca numai eu știam cât munceam la negru pentru banii pe care mi-i cerea (pe vremea când nu aveau romanii drept de muncă) și cum nici abilitățile nu ma ajutau prea mult, am rămas fără carnet. 

Morala? Cei din România au impresia ca dacă lucrezi în alta țară stau banii pe tine ca bancnotele pe Adrian Minune la nunți și profita de inocența ta cu orice ocazie, macar încearcă, daca merge... bine, daca nu... Iarăși bine. Acesta este unul dintre momentele în care mi-ar fi plăcut sa rămân în Belgia, macar acolo nu ai nicio pretenție de la nimeni sa te trateze in vreun fel, iei lucrurile ca atare, dar pare-se că există mai mult respect, chiar și pentru imigranți.