Confesiunile unei mame imperfecte

Am ascultat acum doua zile un video cu Gașpar Gyorgy și Diana Stanculeanu despre cartea "Confesiunile unei mame imperfecte" a Harrietei Lerner. Nici nu stiu cum am dat de el, sincera sa fiu, insa mi-a sunat bine titlul și știind-o pe Diana Stanculeanu m-a făcut curioasa. 

Pe Diana Stanculeanu am descoperit-o intr-un curs online despre gestionarea tantrumurilor filmat de către cei de la" La primul bebe", fiind psiholog și psihoterapeut. E atat de fireasca și plăcută, încât nu ai cum sa nu o îndrăgești de la primele cuvinte. Am avut multe "aha" - uri și sper ca am și reținut multe pentru ca efectiv ma tem de tantrumuri, imi este extrem de frica ca nu voi ști sa le gestionez corect.

Din discuția celor doi, căci am deviat din nou de la subiect, am înțeles ca e vorba despre o carte a unei tipe psiholog care povestește că maternitatea a fost la fel de fireasca precum profesia de astronaut. Fix așa am simțit și eu, de unde ma asteptam sa am instinct matern care sa ma ghideze în orice acțiune, ei bine... s-a lăsat așteptat.  La fel cum ma asteptam sa iubesc instantaneu copilul, ei bine, nu. La mine nu a fost așa și da, m-am simțit vinovată ca nu a fost așa și cumva ma simt chiar și acum pentru trecut, deși pot spune sus și tare ca am depășit momentul și nu există nimic pe lumea asta pe care sa iubesc mai tare decât copilul.

Au vorbit despre faptul ca uneori ajungi să oftezi că ai grija doar de copil, ca ți-e dor de viața de dinainte la care renunti integral de cele mai multe ori, poate chiar regreți că ai luat decizia de a avea un copil. Da, am simțit și asta și m-am simțit tot vinovată iar când am mărturisit asta mamei mele care mi-a zis sa nu mai spun asta niciodată. Gândind retrospectiv, nu m-a ajutat sfatul deloc, în niciun caz în maniera în care se punea problema, să nu mai spun asta niciodată. E ca si cum ți se confirma faptul ca ești defectă și nu care cumva sa afle și alții, de parca tu nu te simțeai deja destul de groaznic în noua ipostază. Cumva hormonii tare iti joaca feste, la mine dezechilibrul a fost confirmat și prin analize fie vorba între noi, dar în mod cert nu numai acesta a fost motivul. 

Dacă ar fi sa dau un sfat unei proaspete mame i-aș spune ca va fi mai bine, nu " acum te plângi? stai sa vezi peste un an" cum mi se spunea și spune mie. I-as spune că nu e mai ușor după 6 luni, dar e mai amuzant, devine chiar distractiv uneori. I-aș spune că o relație se construiește treptat și nici nu o sa știi cum cel mic devine într-o noapte cea mai importanta persoana din viața ta, cum mi-ar fi plăcut sa mi se spună mie. E un click, care se produce mai devreme sau mai târziu și nu e vina ta. 

Nu putem învinovăți pe nimeni de reacții, insa normalizarea maternității cu bune și cu rele și nu idealizarea ei tare ne-ar fi utila. Pana una alta, de-abia aștept sa citesc cartea și sa rad și sa plang probabil mult.