Madame Gogany

Când mă gândesc la Paști, inevitabil mă văd în apartamentul in care am copilărit.  Ziua de sâmbătă decurgea cam așa: mama se trezea dis de dimineață și trebăluia prin bucătărie, că doar deh, trebuia să facă mâncare că asta înseamnă sărbătoare la noi. Oua, tarta cu ciuperci, prăjituri și fursecuri, fripturi și ciorbe,pe toate le cam făcea săraca în ajun de sărbătoare. Când mă trezeam o ajutam sau cine știe ce mă punea ea sa fac și seara, deși mai era o grămadă de treabă de făcut, așa mă bușea un somn... lucru care o enerva maxim.  La 12 noaptea ieșeam in goana sa luam lumina, ne întorceam acasă și începeam să mâncăm din bucatele abia terminate. Eu mă culcam ca o măgară, că doar muncisem de numa toată ziua, ea, săraca, mai făcea chestii prin casa. Toată această nebunie, ca sa ne prindă Pastele pregătite. Iată că eu am zis pas anul asta. Am colorat niste oua, am făcut niște chestii pentru Delia, refuz sa gătesc mâine de sătulă ce sunt de gătit. Cozonac nu avem, pasca ...

Am ieșit ieri până în IOR cu Delia. Toate bune și frumoase, vremea okish, un vânt cam puternic (de nu știam dacă sa ii pun căciulă sau nu), in rest călduț.  Ne-am fâțâit pe acolo, am mers la locul de joacă, a interacționat cu un cățel tare simpatic care a vrut să o lingã pe față. A fost fun până când într-o clipă de neatenție, o fracțiune de secundă, a pus mâna pe ceva verde albastrui. Să fi fost creta, sa fi fost otrava, sa fi fost altceva?!?! Nu știu....cert e că am împachetat copilul și l-am adus acasă. Am incercat sa sfărâm cu piciorul sa văd daca e cretă, nu prea părea.  A mârâit un pic, aia e... și stăteam așa și mă gândeam, într-o țarã normală la cap nu te-ai teme că a pus copilul mana pe otravă, în Romania din păcate...  Inevitabil mi-am amintit de cum acum mai bine de 10 ani, prin Militari, pe vremea când erau câini vagabonzi, oamenii de bine puneau pe strada crenvurști cu otrava, că doar deh.... . M-a traumatizat întâmplarea aia, mai ales pentru că au fost căței...

E tare urata vremea, dar am ieșit mai devreme că trebuia sa ridic un pachet de la pachetomat și când am ajuns afara, surpriza, nu mai aveam credit/internet, ceea ce înseamnă timp pt meditat. Sunt atât de dependenta de telefon, încât uneori parca mă bucur de libertatea de a medita. Așadar, stăteam eu așa și mă gândeam la pozele de anul trecut (căci Google photos mă anunță zilnic ce făceam acum un an) și mă gândeam că avem mare noroc cu telefoanele astea. Anul trecut nu știam pe ce planeta sunt, uneori chiar mă simțeam ca o găină fara cap, eram năucă rău de tot, nu îmi amintesc mai nimic din ce s-a întâmplat, marele meu noroc e că am filmat și fotografiat. Îmi pare cumva rău că nu am fost prezenta 100%, dar mă bucur că măcar prin poze și filmulețe aud/vad cum era Delia. E trist cumva, dar ce bine îmi pare că măcar acum o văd. Ce m-aș fi făcut eu oare fără amintiri?

Mi-e teama că nu știu să gestionez situațiile, că sunt o nepricepută. Parca degeaba am 34 de ani ( deși merg pe 35), iar în același timp simt că aspir la aceleași placeri. As merge țopăind la un concert, bălesc la un gin tonic (pe care poate că l-aș putea bea și acum daca nu m-as ameți din 2 rumkokos), visez la o baie in piscina și la o ora de fitness fara să urmaresc webcamul dacă s-a trezit odorul.  Am urmărit ieri un webinar al Uraniei Cremene. Urmărit e mult spus, in cele 2 ore, in timp ce găteam, am mers să adorm copilul de 2 ori. Cert e că vorbea despre frica, acel sentiment care ne urmărește de peste doi ani pe toți și pe care îl negam când vine vorba de copii.  Ajungând la teama de întuneric mi-am amintit de perioada in care făceam babysitting prin Belgia și la un moment dat am fost cu 2 familii in Elveția. Toate bune și frumoase (sau nu chiar), ideea e că unul dintre băieței, care avea probabil în jur de 1 an, a fost ținut în baie cu lumina stinsă drept pedeapsa. M-a ...